Uitat in “Drafts”
Scriam eu pe 5 iunie asa:
Dis-de-dimineata am pornit-o cu treburi pe soselele patriei. In jurul pranzului, la al doilea episod de goana intre doua orase si doua campuri, mi-am aruncat privirea pe marginea drumului si am incercat sa o tin acolo cat mai mult, ca sa nu uit detalii. Ma izbise fotografia pe care nu am putut sa o fac, dar pe care mi-ar fi placut sa o pastrez… nu doar in minte.
Ce era asa de interesant la marginea lanului de porumb? O patura rosie in carouri asezata la umbra carutei, pe care luau pranzul un nene si o tanti. Priponit la vreo cinci metri de ei, calul manca si el.
Cum orice comentariu ar distruge pitorescul scenei, mai ales ca nu am decat cuvinte la dispozitie pentru a descrie imaginea, ma opresc aici.
Nu mai zic nici macar “traiasca Romania europeana”.(Nu se pune, e ca si cum n-am zis-o.)
De ce “tu” si nu “voi”?
Pentru ca ma adresez tie, cititorule. Imi inchipui ca nu citesti in grup, cel putin nu bloguri, iar atunci cand vrei sa impartasesti si altora ceva interesant intalnit pe vreun blog, trimiti un link.
Toata lumea tipa, nimeni n-are timp… nimic nou. Imi place intimitatea. Macar aici, prefer sa iti vorbesc direct, decat sa te arunc intr-un grup, cale de o prapastie distanta. Multi altii o fac, si nu vorbesc doar de internet, ci de ceea ce inseamna sa faci parte din societate. In fine, cuvinte pretentioase pentru realitati simple ce nu se cer dezbatute acum 
.
N-am cum sa iti ofer un ceai, o prajitura sau un foc de artificii, dar pot sa te tratez cu toata consideratia (mai mult sau mai putin virtuala) pentru rabdarea si bunavointa de a citi ce scriu. Daca te-ai saturat de latraturi de toate felurile, hai sa ne (mai) intalnim pe o margine de blog si sa stam la o vorba prieteneasca.
Noutati noi :-D
Ma expun invidiei celor mai putin norocosi ca mine, si zic in tasta mare ca am fost ocupata in ultima vreme cu propria-mi fericire. Iese bine, nu am de ce sa ma plang. In traducere libera, asta inseamna ca am sa scriu mai mult si mai des, inclusiv aici.
Extraversiunea mea bolnavicioasa, hai la plimbare, ca risti sa te anchilozezi. Cu entuziasm catre viitor!
PS:
... in caz ca nu stiai ce e dragostea adevarata
Intre sandwich cu ton si putina ploaie pe gluga
Astept. Asteptand, mi-am dat seama ca am in brate un computer, in preajma intrnet wireless si o absenta neintentionat de lunga.
uf… asteptarea a luat sfarsit. Neasteptat de repede. Mi s-a zis “gata, putem pleca”. Si eu care speram sa scriu macar 10 minute. Sper ca macar ploaia sa nu se fi oprit, pentru ca daca s-a oprit, atunci post-ul asta nu mai are niciun sens si e rupt de realitate. Ma duc sa vad. Cu gluga pe cap
„Vine, vine primavara, se asterne-n toata tara”
Stiu un loc care pe vremuri imi era drag, un bloc vechi in curtea caruia am petrecut foarte multe zile placute in copilarie. Cantecelul demodat cu „floricele pe campii” imi trezeste de fiecare data amintirea acelui loc. Era o curte foarte mare, plina de verdeata, loc de intalnire pentru copii si adulti deopotriva. Cei mici se jucau, iar cei mari fie stateau de vorba, fie lucrau in aer liber. Iarba multa, copaci, un muzeu, o biserica, un parc in apropiere si oameni prietenosi, asta imi amintesc.
Cateva demolari si asfaltari mai tarziu, s-au pierdut mai bine de doua treimi din spatiul acela verde si cam tot la fel de multa bunavointa. Dintr-o data era ceva de impartit. S-au taiat copaci, s-au pus garduri, niste sarme de prost-gust care nu fac altceva decat sa delimiteze ceea ce altadata era liber pentru oricine, iar zambetele au devenit la fel de bine marginite ca si portiunile de spatiu verde.
Au trecut destul de multi ani de atunci. Oamenii din zona s-au adaptat, s-au obisnuit sa se certe de la gura-leului, nuci si pisici, micile meschinarii devenind parte din viata de zi cu zi. Atat doar, ca au inceput sa moara. Au murit cam jumatate dintre ei cand si-au dat restul seama ca, fiind o zona urbana ultracentrala, apartamentele fostilor proprietari apartin sau sunt inchiriate acum unor firme. Firmele n-au nevoie nici de gura-leului, nici de nuci, nici de pisici.
Am auzit de curand ca, in locul acelei ultime fasii de natura, se va largi parcarea de pe marginea strazii. Deci se vor taia nucii, se va turna asfalt peste straturile cu flori, iar pisicile vor fi ori gonite, ori calcate, cu purici cu tot, de masini. Natura nu isi mai gaseste locul, desi exista acolo de dinaintea oricarui SRL ce isi are astazi sediul in cladire.
Cei care isi amintesc de curtea de altadata sunt din ce in ce mai putini. Multi n-au avut masina si nici nevoie de ea. In locul lor au venit cei care au masina si absoluta nevoie de ea. Generatiile se succed, si fiecare generatie are valorile ei. N-ar fi nici cea mai mica problema… totusi oxigenul e indispensabil, iar asfaltul nu face fotosinteza.
In loc de prezentare
Habar n-aveam eu dimineata ca voi incepe acest blog. Nici macar nu ma gandeam sa imi fac vreodata un blog in limba romana, pentru ca, desi “mult e dulce si frumoasa limba ce-o vorbim”, este si cam paguboasa… din mai multe puncte de vedere.
Totusi am o incapatanata durere de cap pur romaneasca, si mi-a venit mai devreme ideea (poate salvatoare) de a incerca “terapia” prin blogging in limba stramoseasca. Poate merge.
Despre absurd si nu numai, chiar aici, de acum incolo.
Ei, nu e chiar asa cum pare la prima vedere. In ideea asta, ma sustin Misu si Marcel…. si Maricica… din umbra.
Acum fug sa imi iau doza vitala de limonada. Revin.
